Nu sunt familiarizat cu publicistica Emiliei Șercan; i-am citit 2-3 articole și nu mi-am mai pierdut timpul cu altele. Însă îi cunosc impactul simbolic: niște persoane din politică și administrație au furat intelectual, au plagiat. E un enorm stigmat în țara în care furi la propriu și riști aproape nimic. ”Clienții” Emiliei Șercan își îndură rușinea perpetuă autorecluzați, speriați de publicul revoltat care vrea ba să-i scuipe, ba să-i lapideze. Sau nu.
Demascările Emiliei Șercan sunt inutile, neaducând niciun element de noutate. Este de ajuns că te uiți la ochii lăptos-bovini, goi, ai premierului Nicolae Ciucă (foto) pentru a înțelege că omul nu e capabil de un exercițiu intelectual susținut. Nu acest talent l-a recomandat în funcție – nu crede și nu afirmă nimeni asta. La alții este și mai simplu: asculți ce scot pe gură. Doctoratul implică studiu atent și lectură multă, care vrând-nevrând, îți modifică lexicul. Când rulează doar cele 2-300 de cuvinte uzuale, n-ai nevoie de analize docte pentru a le realiza impostura. Nici nu mai vorbim de ideație, rămânem la lexic și frazare.
Demascările Emiliei Șercan conțin o eroare structurală, de care jurnalista este conștientă. Ai o teză cu fragmente preluate fără citare și nereferențiate. Și este semnată de X. Emilia Șercan se rezumă la concluzia ușor de susținut la o adică în instanță: X a plagiat. Ar putea face pasul următor și să se întrebe dacă X avea dispoziția, timpul și priceperea să selecteze fragmente relevante și să le insereze acolo unde le e locul. Și asta ar conduce-o la încheierea că X este nevinovat de ceea ce ea îl acuză.
Pentru că altcineva i-a scris teza. Mult mai grav. Există un domeniu numit lingvistică judiciară, cu foarte puțini experți în România. Ei ar putea demonstra neconcordanța dintre autor/i și semnatarul asumat, dar asta excede cu mult capacitatea ziaristei Șercan. Face și ea doar ce poate.
Demascările Emiliei Șercan nu dezvăluie, ci maschează, mută ținta. Adusă în parametri, povestea ar suna cam așa:
Dornici să creeaze o largă bază de șantaj (care poate fi considerată, prin amploare și ținte, o vulnerabilitate la securitatea națională) niște indivizi/instituții au impus cerința doctoratului pentru acces la funcții, grade și sporuri salariale.
Au creat un prag invizibil și o soluție pentru a-l trece: fabrica de doctorate contrafăcute. Nu este deloc clar dacă ”plagiatele” descoperite de Emilia Șercan sunt dovezi ale incompetenței celor care au scris tezele sau dacă au fost plasate acolo ca bombe cu efect întârziat, detonabile de la distanță. Probabil de la caz la caz.
Și asta ne duce la ceea ce ascunde jurnalista Șercan: în România nu mai există executanți de calitate. Nu găsești omul pe care să-l delegi sau să-l plătești și să-și facă ce-i ceri, corect, de la A la Z. Acel ”Merge și așa!” operează oriunde, oricând și la orice nivel. Situația s-a văzut, sau mai degrabă ar fi trebuit să se vadă, și în cazul pesedistului Dragnea, care voia să conducă țara prin delegare și procură. După două încercări ratate, a ajuns s-o numească prim-ministru pe caricaturala Dăncilă. Un fel de ”proasta satului”, s-o spunem pe-aia dreaptă. N-a durat mult și femeia și-a luat-o-n cap, începând să se autodescopere ca iluzorie lumină (acum și-a făcut și partid). Și s-a dus pe pârtie șandramaua.
E greu să fii dictator când e lipsă de oameni cu care să-ți faci treaba. Dar până la dictatori, e greu să ții o țară pe șine fără tehnicieni. Asta este minciuna enormă rulată în buclă de politicieni și ținută sub tăcere de presa năimită. Ni se repetă mereu o poveste de adormit copiii: va veni politicianul Y și partidul Z și va curge lapte și miere. Cei 10.000 de specialiști imaginari ai CDR (fosta Convenţie Democrată)… Poate să vină și Iisus Hristos cu soborul de arhangheli la butoane, fără executanți nu aduce vreun mare plus.
Absolut toate proiecțiile arată că România va merge din rău în mai rău, oricine ar veni la putere. Poate ar fi cazul să terminăm cu prostia asta cu ”Vin ai noștri și totul va fi bine”. O să fie bine pentru câțiva profitori și atât. Pentru cei mulți nu și deloc, pentru că nu mai are cum!
***
M-a umplut de scârbă portretul deloc măgulitor pe care o parte a presei îl face doamnei Aurora Emilia Apostu, căreia îi sunt inventate fel de fel de scăzăminte. Întâmplarea face s-o cunosc destul de bine pe doamna Apostu. Este o femeie de ispravă, respectabilă și respectată. Cei din breaslă o cunosc, vrâncenii o cunosc, restul… E încă un caz (oare al câtelea?) de persoană maculată de o presă în care nu mai crede aproape nimeni.
Alte articole de opinie semnate de Vlad-Ionuţ Musceleanu puteţi lectura aici.
