La cei 20 de ani ai săi, dacă o vezi pe stradă, poţi lesne crede că e de profesie manechină sau fotomodel. Greu de bănuit că fata suplă şi zveltă din faţa ta poate ridica lejer, dintr-o dată, greutăţi de aproape două ori mai mari decât propria sa greutate.

Argeşeanca Maria Luana Grigoriu practică de mică halterele, după ce a cochetat o vreme cu fotbalul. Nu sunt multe fete, la noi în ţară, care să practice acest sport greu. Greu din toate punctele de vedere: Luana ridică, la un singur antrenament centrat pe forţă, în jur de 10 tone.

Până acum, are în palmares un argint şi un bronz la Campionatele Europene pentru Juniori şi Tineret, desfăşurate anul trecut, la Bucureşti. Asta pe lângă multe alte medalii la campionate naţionale, la categoriile mai mici de vârstă.

Îi lipseşte din palmares un aur. Însă, tânăra sportivă (legitimată la Rapid Bucureşti) munceşte din greu, inclusiv zilele acestea, pentru a-şi atinge visul.

Faceţi cunoştinţă, în rândurile care urmează, cu o sportivă remarcabilă, pe cât de graţioasă, pe atât de puternică. Şi foarte lucidă, în ciuda vârstei.

De la ce vârstă ai început să practici halterele şi cum ai ales acest drum, greu şi la propriu, şi la figurat? Ce anume te-a determinat să faci alegerea asta, la o vârstă la care alte fete de seama ta încă nu terminaseră joaca cu păpuşile?

Am început să practic halterele de la 11 ani, când am și văzut un concurs la televizor și m-a fascinat. Simulam și eu niște ridicări prin curte, așa că tatăl meu, de ziua mea m-a dus la CS Rapid București . Alegerea am făcut-o probabil datorită personalității, plăcându-mi concurența, mai ales concurența cu mine însămi. Oricum, nu prea îmi plăceau păpușile.

De ce a trebuit să alegi să te pregăteşti la clubul Rapid Bucureşti, în detrimentul unui club argeşean? Dacă o fată vrea să practice haltere, în Argeş, o poate face?

Nu o poate face, pentru că nu există club de haltere în Argeș; asta deși lotul nostru național se antrenează la Budeasa. Când m-am apucat eu, nu am știut că nu există un astfel de club. Chiar am umblat ceva ca să căutăm și culmea, angajatii de la Direcția pentru Sport și Tineret Arges ne trimiteau şi ei în diverse părți, ca şi cum ar exista vreun club de profil în judeţ. Nu există. Am fost nevoiți să alegem un club din București. Am ales Rapidul deoarece tata este rapidist și s-a dovedit a fi o alternativă bună. Până la 13 ani m-am antrenat numai acasă, cu tatăl meu, și tot la acea vârstă am câștigat și Cupa României de Seniori.

Anul trecut ai câştigat cam tot ce se putea câştiga pe plan intern, ai obţinut şi două medalii la europenele de juniori şi tineret, un bronz şi un argint. Pe când şi primul aur european?

Anul trecut si chiar și în alți ani, la alte ediții ale europenelor, aurul a fost în „mâinile mele”, dar nu prea am ştiut cum să gestionez situaţiile. Presiunea a fost cam mare pentru psihicul meu în acele momente; încerc să cred că va veni cât mai curând şi un aur european… ar cam fi și timpul, dar să vedem ce se întâmplă după această criză mondială de coronavirus.

Dacă tot am vorbit de medalii, presupun că te gândeşti şi la mondiale, la olimpiade…Pe când estimezi că o să ne dai şansa să scriem despre primul tău titlul mondial şi/sau olimpic?

Maturizarea mea din punct de vedere sportiv abia de acum începe. Îmi doresc ca după criza despre care am spus, să înceapă și ascensiunea mea pe plan sportiv și să vină și acele medalii. Pregătirea mea a fost foarte bună la începutul anului și eram foarte motivată, deoarece era ultimul meu an de juniori sub 20 de ani, dar performanțele se vor mai amâna puțin.

La haltere, există percepţia că ajung muşchii bine antrenaţi, ca să faci performanţă. E corect sau mai trebuie şi altceva?

Este corect in proporție de 60%. În rest, mai nevoie de un psihic puternic, de o tehnică bună, de mobilitate, de viteză … toate la un loc. Şi nu în ultimul rând, ai nevoie de refacere şi de ceva pe care îl câştigi odată cu vârsta: disciplina.

E clar că în perioada aceasta, nici pregătirea pe care o faci nu poate fi cea corespunzătoare. Pe de altă parte, e exact la fel şi pentru celelalte competitoare. Din punctul tău de vedere, e un handicap sau o oportunitate pauza asta competiţională, pricinuită de pandemie?

Eu am o bară veche acasă si niște discuri care nu prea îmi ajung, dar asta este. Mă antrenez zilnic și în această perioadă, după posibilitățile de care dispun. Un handicap ar fi faptul că nu te antrenezi într-un grup organizat, atmosfera de acolo creşte randamentul antrenamentului, însă, și liniștea casei tale poate fi benefică. Contează să rămâi optimist. Eu sunt.

Faptul că practici un sport eminamente bărbătesc, considerat chiar dur, nu îţi afectează relaţiile personale? O pugilistă ne spunea, acum ceva ani, că băieţii o ocolesc din cauza asta, şi chiar şi colegele ei de clasă o priveau cu reţinere. La tine cum stau lucrurile, din perspectiva asta?

Eu cred că am reușit să îmi păstrez feminitatea. Faptul că fetele de la acest sport capătă trasaturi masculine cred că este doar un mit; am și colege de breaslă care arată și ele foarte bine.

De ce crezi că presa, inclusiv cea sportivă, scrie mai multe despre, să zicem, fotbalul de nivel mediocru (ligile 2 şi 3), în raport cu halterele de top european sau mondial? Nu te sfii să ne critici, dacă crezi că e cazul.

De ce? Deoarece suntem un popor căruia i-a placut fotbalul, de pe vremea când fotbalul românesc încă mai făcea mare performanță. Fotbalul românesc a dat mari jucători, cândva, situație cu care nu ne mai întâlnim astăzi. În al doilea rând, ce este facil este mai ușor de asimilat de către public; Fotbalul e facil pentru toţi. Halterele nu sunt așa facile și culmea, nici asa ușor de înțeles de către oameni. Vorbim însă despre un sport spectaculos, pentru cine are răbdarea să încerce să-l „guste”.

sursa foto: arhiva personală Maria Luana Grigoriu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here