Dacă nu e încă, Cătălin Tolontan ar trebui să devină substantiv comun, ca adidașii și petrăușii din galantarele de pe vremea Răposatului. Nu e puțin lucru ca un cronicar de sport să ajungă concomitent cel mai eficient investigator din presa românească și vârful deontologiei jurnalistice. Mai ales în România, unde oamenii integri n-ajung niciodată atât de sus. Așadar Tolontan e un vârf unic, e un Everest.
Întâmplarea face să fi găsit într-un ziar de sport din anii ’60 articolul unui tolontan al epocii. De ce un tolontan? Pentru că subiectul abordat de anonim n-are nicio legătură cu… sportul. Și dacă aveți răbdare să-l parcurgeți, vom oferi explicații și argumente suplimentare la final:
”Încă o enigmă a Sfinxului
Pe platoul munţilor Bucegi, o stâncă mare şi singuratică aminteşte turiştilor chipul Sfinxului din Egipt, faimoasa sculptură antică, cu care are o mare asemănare, după cum se poate vedea şi din fotografia pe care o reproducem.
Acest monument al naturii este opera eroziunii; de-a lungul mileniilor, viatul a ros stânca, «modelînd-o» aşa cum o vedem în zilele noastre.
Menţionăm însă că eruditul istoric N. Densușianu, în lucrarea sa «Dacia preistorică», emite ipoteza că această sculptură nu este… opera naturii, ci a oamenilor din epocile preistorice, care au săpat stânca dându-i un chip omenesc, în cinstea vreunui zeu. Cum este stabilit faptul că o parte a locuitorilor preistorici din regiunea în care este cuprinsă şi ţara noastră s-au împrăştiat în lume, ajungând unii în Italia – din care s-au format etruscii – iar alţii au mers în Grecia şi de acolo pe coastele Asiei Mici pînă în Egipt, Densusianu susţine că aceştia au sculptat Sfinxul de aci după asemănarea celui făcut de ei, sau de strămoşii lor în Bucegi.
Iată deci că Sfinxul are… încă o enigmă!”1.
Brici, ați mai citit lucrurile astea, chiar recent. De exemplu aici. Singura problemă este că Densușianu n-are un singur rând despre stânca din Bucegi în cele peste 1000 de pagini ale cărții sale. Cu atât mai puțin susține că ”originalul” din Bucegi ar fi fost model pentru ”imitația” din Egipt. În fapt, el nici nu cunoștea existența acum clasicului monument al naturii de lângă Cabana Babele. Totul e fantezia tolontanului, pusă la nimereală în cârca cuiva despre care a crezut că i se potrivește.
Să nu uităm de legătura cu… Olimpul, bomboana de pe colivă. Elucubrațiile bucegiste nu erau deloc, dar deloc întâmplătoare. În perioada mai – octombrie 1966 s-a tras filmul ”Dacii”.
Și, cum nota T. Caranfil ulterior:
”Dacă ar fi să ne însuşim sugestia scenografului, «Sfinxul» din Bucegi ar fi fost la origine un altar dacic. Chiar fără să-i dăm valoarea unei ipoteze, compoziţia cadrului şi folosirea ambianţei naturale sunt remarcabile”2.
Pro memoria: prima referință despre Sfinxul din Bucegi ca monument antropic în relație cu dacii a apărut în directă legătură cu filmul de propagandă și ca anexă publicitară a acestuia într-o gazetă de sport. Întâi apare în ziar. Apoi în(tr-un)film. Apoi se împrăștie în lume. Cunoașteți? Recunoașteți?
1*** – ”Încă o enigmă a Sfinxului”, în ”Sportul popular”, nr. 5001/18.06.1966, pg. 7; 2T. Caranfil – ”«Dacii» – o pagină remarcabilă a epopeii cinematografice naționale”, în ”Informația Bucureștiului”, nr. 4197/08.02.1967, pg. 2,
