Cu ceva vreme în urmă, un piteştean emigrat în Canada spunea, după o vizită de o zi în capitala Marii noastre Uniri, Alba-Iulia, că „sunt mai multe cartiere în Toronto în comparaţie cu care Alba-Iulia pare o farmacie”. Noi, de aici, nu putem compara Alba-Iulia cu metropola canadiană, neştiind cum arată aceasta din urmă. Putem, însă, compara reşedinţa judeţului Alba cu oraşele noastre, foste cetăţi de scaun ale Ţării Româneşti: Câmpulungul şi Curtea de Argeş. Concluzia? Alba-Iulia e, parcă, dintr-o altă ţară, atât că se vorbeşte tot româneşte şi acolo.
Avem parte, anul acesta, de o scurtă vacanţă pe care, împreună cu familiile, ne-am decis s-o petrecem în Transilvania. Prima oprire a fost oraşul reîntregirii României, Alba-Iulia. Un oraş mic, poate cam jumătate cât Piteştiul, ce seamănă mult cu a noastră Curte de Argeş, la prima vedere: blocuri puţine, mulţi dintre locuitori preferând casele. Însă, după doar o zi petrecută acolo, ne simţeam ca într-o altă ţară. La fel ca acasă ni s-a părut doar limba vorbită de localnici (fireşte, cu accentul specific zonei) şi faptul că sunt şi ei oameni ca noi. Sau poate un pic mai altfel?
Am ajuns devreme acolo şi am decis să mergem întâi să vizităm Cetatea, despre care aveam impresia, acasă fiind, că i se face cam multă reclamă şi că e un pic cam prea ridicată în slăvi. Curtea de Argeş este declarat oraş regal din 2014 – ne gândeam noi – cum ar putea să fie cetatea din Alba-Iulia mai spectaculoasă şi mai frumoasă decât Curtea de Argeş? Bineînţeles că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu ce-am găsit acolo. Am rămas, efectiv, cu gurile căscate când am văzut cât de mare putea fi acea cetate şi cât de bine îngrijită este. Parcă tocmai fusese construită de consătenii lui Cloşca şi Crişan, cei ale căror oase au fost zdrobite cu roata chiar acolo, în cetate. N-ai fi zis că fusese construită cu multe secole în urmă
Când am păşit înăuntru, în incinta cetăţii, din nou am simţit acel sentiment de străinătate. Limba română se auzea din ce în ce mai rar, grupuri-grupuri de străini minunându-se de ceea ce văd. Italiana, spaniola, engleza, franceza şi nu numai se auzeau din toate colţurile. Ne întrebam dacă doar noi mai suntem cei care vorbesc graiul autohton. În judeţul nostru nu ne amintim să fi auzit undeva, în vreun obiectiv turistic, atâtea graiuri străine. Poate doar la vestita Mănăstire de la Curtea de Argeş. Am fost chiar invidioşi când am constatat acest aspect şi n-am putut să nu ne întrebăm: oare în Argeş de ce nu vin atâţia turişti ca în Alba-Iulia? Că doar cetăţi avem şi noi. Lăsăm, însă, pe cei în măsură să cugete la posibilele răspunsuri şi revenim la cetatea din Alba-Iulia. Fiecare colţişor, fiecare cărămidă a acelor ziduri spunea câte o poveste.
Când vine vorba de localnici, e greu de imaginat cât de amabili pot fi. Toţi cu care am vorbit sunt de o amabilitate stranie pentru un „regăţean”. Ca în orice loc necunoscut, am întrebat o doamnă cum putem să ajungem în centrul oraşului Alba-Iulia. Zâmbitoare, dânsa s-a oferit să ne fie ghid până la destinaţie. Ne-am simţit ca şi cum ne-am fi întâlnit cu o veche cunoştinţă care ne punea la curent cu ce s-a mai întâmplat prin micuţul oraş: cum au decurs lucrările la reconstituirea vechii fortăreţe, cât de mult s-a lucrat ca să se ajungă la aceste rezultate etc. Daniela, căci aşa ni s-a recomandat, ne-a fost mai mult ca un ghid turistic şi asta chiar a fost o plăcere: să stăm de vorbă cu un om de-al locului care să ne povestească despre locurile natale.
Nu numai dezvoltarea turismului, strâns legată de existenţa cetăţii, ne-a impresionat, ci şi „dotările” oraşului: afişaj electronic în staţiile de autobuz care arătau data, ora şi autobuzul care urma să ajungă în staţia respectivă. Inclusiv câte minute mai sunt până să vină autobuzul în staţie. Interesant lucru, având în vedere că nici măcar în al nostru municipiu reşedinţă de judeţ nu s-a auzit încă de aşa ceva. Iar când am văzut şi mijloacele de transport, nişte autobuze supraetajate, ca acelea din Londra, invidia a început să facă loc uimirii.
De ce la ardeleni se poate, iar noi nici măcar nu ne punem problema că s-ar putea şi aici, la noi acasă? Una dintre multele explicaţii ar putea fi aceasta: autorităţile locale din Alba-Iulia au accesat fonduri europene, pe care le-au folosit cu cap, punând în valoare nu numai micul municipiu, ci şi ţara însăşi. La noi, s-a mers pe ideea că se face primăvară cu o fântână arteziană cântătoare, cu nişte pavele, cu nişte lalele… şi cam atât.
Nicolae Furdui-Iancu, nu Adi Copilul Minune
Dacă e printre cititorii noştri cineva care ar putea fi tentat să creadă că am exagerat cu ceva în rândurile de faţă, îi recomandăm cu căldură o excursie, preţ de măcar un sfârşit de săptămână, la Alba-Iulia. Se ajunge uşor cu maşina: odată depăşit calvarul şoselei de pe Valea Oltului (până să binevoiască Guvernul să dea startul lucrărilor la autostrada Piteşti-Sibiu mai avem oleacă de adăstat), din apropiere de Sibiu se merge pe autostradă până la destinaţie. Iar dacă preferaţi să mergeţi cu trenul într-acolo, s-ar putea să aveţi surpriza pe care a avut-o fostul nostru coleg, fotoreporterul Ionel Iancu. La plecare din Alba-Iulia, acum câţiva ani, a intrat în bufetul gării CFR să bea o cafea până la venirea trenului. În acel local modest, cum sunt mai toate bufetele gărilor de la noi, la difuzoare se auzea cântând Nicolae Furdui-Iancu (rapsodul e originar din judeţ). La noi e preferat mai mult Adrian Copilul Minune. Cam asta e diferenţa dintre noi, cei din sud, şi ei, cei de dincolo de Carpaţi.
