Profesoara Anca Oana Preda, din Topoloveni, decedată în cursul pandemiei de coronavirus, a primit postum Diploma de Merit la concursul național de proză scurtă ”Nicolae Velea”.
Anca Oana Preda a murit în 2021, la numai 46 de ani. Poetă și prozatoare, ea a fost profesoară de limba și literatura română de la liceul „Ion Mihalache” din Topoloveni, detaşată vreme de opt ani de la Şcoala Gimnazială din comuna Ştefan cel Mare.
Anca Oana Preda a primit Diploma de Merit pentru lucrarea intitulată ”Beethoven”. Reproducem schița mai jos, cu permisiunea familiei sale.
CITIȚI ȘI: Lansare postumă de carte la Centrul Cultural Piteşti: Exod în Lacrima lui Dumnezeu, de Anca Oana Preda (2022)
”I se spunea Beethoven. Părul îi cădea rebel de pe frunte pe faţă şi îngâna câteodată partituri în gând, încât toţi prietenii se simţeau atraşi de muzica fiinţei lui. O întâlnise pe Ilda şi, nefiindu-i pe plac atmosfera şi tinerii frivoli, se retraseră împreună într-un local de pe Lipscani să comenteze ultimele evenimente. Purta ochelari cu dioptrii foarte puternice, dar acest lucru nu o împiedica pe fată să-l privească drept în ochi şi să citească în ei o lume tandră, uşor de cucerit şi aproape imposibil de găsit altundeva. Două curtezane îi făcură cu ochiul, trecând îndrăzneţe pe lângă ei, aproape ostentativ, arătându-şi dinţii puternici, cu un zâmbet concupiscent. Ilda îl cuprinse de umeri şi, după ce îi întinse un pahar cu băutură rece, îşi apropie buzele de obrajii lui şi i îi sărută ca o lupoaică flămândă.
- Fortuna labilis! Zise el uşor decepţionat, privind apoi pe fereastră. Vedea cum lumea aluneca pe străzi prinsă în acest furnicar grăbit.
Ea se retrase din sărut şi replică:
– Amor vincit omnia! Miroşi a frunze de castani. Şi respiraţia asta îmbietoare mă cheamă înapoi, spre copilărie, când trceam prin dreptul parcului şi le simţeam adierea de adolescenţi înfloriţi.
- Ilda, eşti atât de frumoasă în seara asta, încât îmi vine să te cuprind în braţe aşa cum aş aduna toate florile de pe câmp într-un singur mănunchi şi sufletele să ni se contopească într-un singur gest.
- Eşti nespus de elegiac şi totuşi patetic în seara asta, Beethoven! Ce-i cu tine?
- Nimic deosebit, zise el cam derutat. Doar că… Doar că aş vrea să ne trăim clipele aşa cum ne sunt date, să ne bucurăm de cele frumoase şi să le alungăm pe cele triste. Am câteodată impresia că nu vom mai ajunge vreodată în deceniul patru al acestui secol atât de zbuciumat …
- De ce crezi asta, Beethoven? Cuvintele au energii nebănuite… Hai să gândim numai binele, ca şi cum am pătrunde pe tărâmul lui, numai al lui, mă înţelegi? Poate prin localul acesta de pe Lipscani a cântat şi frumoasa Zaraza, mai ştii?
Lui Beethoven, îi rămaseră ochii înfipţi pe geam.
- Ai auzit de povestea asta? Întrebă Ilda adâncită în gânduri …
- Cine din familia bunicilor mei nu a cunoscut-o şi nu a ascultat cântecele lui Cristian Vasile, iubitul ei. Îl înnebuniseră ochii verzi ai ţigăncuşei şi pe el, şi pe Zavaidoc … Este o poveste tristă de prin 1946 care a cutremurat Bucureştiul interbelic şi lumea din vremea aceea.
- Dacă l-aş prinde pe Zavaidoc, şi acum l-aş arunca în faţa câinilor fioroşi să-l sfârtece … De ce s-a răzbunat atât de crunt, ordonând să fie ucisă Zaraza? Din gelozie? Zavaidoc, ţine minte, eşti o brută, şi ca tine sunt mulţi! Zise ea revoltată, ameninţând cu degetul arătător, parcă purtând un dialog imaginar… Ai omorât o parte din cântecul şi frumuseţea lumii!
- Ilda, ochii tăi şi părul acesta negru îmi amintesc de povestea pe care bunica, Zamfira, o învia în fiecare seară a copilăriei mamei mele. Cântecele Zarazei au fost înlocuite cu muzica asta care nu-ţi mai inspiră niciun sentiment …Reînviară acelaşi sărut.
Bărbatul din colţ, căruia i se debusolase ceasul, mări ochii în semn de uimire. Un sărut nu-i mai fusese să vadă demult, în mijlocul atâtor oameni, decât prin anii lui de tinereţe. Acum tinerii se comportă nebuneşte, de parcă cineva i-ar grăbi să ajungă mai repede la paroxism, fără să nu mai găsească în suflet niciun moment de confesiune sau de tandreţe diurnă. Astfel gândea bărbatul în timp ce lor li se părea că le violează intimitatea, dar nu se arătară intimidaţi. Pricepură că este vorba doar de un gest voaiorist. Televizorul dintr-un colţ al localului anunţă prin glasul grav al unui reporter cutremurul cu magnitudinea de cinci grade pe scara Richter.
Şi se sărutară, mai mult pentru a uita de moarte şi de pericolele care ameninţă lumea.
- Sărutul nostru cutremură lumea. Îi zise lui Beethoven râzând, în semn de glumă. Râse şi ea.
- Nu râde, Beethoven, poate muzica sentimentelor tale! Nu crezi? Ar fi putut să se clădească lumea pe sărutul nostru şi apoi să se dărâme? Hai, spune şi tu! S-a zbuciumat puţin, fără ca cei care încă se mai iubesc să observe.
Beethoven privi lichidul din pahar şi strecură un gând în el – Nimănui nu-i pasă dacă mori sau trăieşti. Te întâlneşti cu ea, râzi, glumeşti, mănânci, joci şah, faci dragoste şi vine un moment când rămâi singur, cu sufletul rece, de marmură, fără ca ea, viaţa, să-ţi mai recunoască numele încrustrat în piatră… Doar timpului îi rămâi prieten, atunci când te cufunzi în veşnicia lui, căci vine un Apoi neştiut vreodată. Beethoven preda limba latină la un liceu dintr-un cartier mărginaş al Bucureştiului şi-şi aduse aminte ca prin vis de părul negru ca o noapte mătăsoasă al elevei de care îl despărţea un deceniu de viaţă. Uită de ea, atunci când Ilda deschise ziarul, trântit pe masă printre două fluierături mimate ale băiatului care servea.
- Pentru delectare!
Ilda îi mulţumi, zâmbind în colţul buzelor roşii ca două petale de trandafir.
- Beethoven, câte revolte stradale, câte pancarte cu deţinuţi! Mulţimea parcă ar desena pe pancarte zi de zi chipuri de politicieni aruncaţi în pubela istoriei.
Ce păcat! Sunt doar imaginare… zise Ilda ca pentru sine, în şoaptă, uitându-se în dreptul fotografiilor pe care ochii ei le sorbeau cu surpriză. Îi citi şi lui ultimele ştiri.
- Şoşoacă parcă a înnebunit! Pentru ce se mai zbate? Privi imaginea femeii din ziar, ce-şi încorda muşchii feţei în semn de disperare. Am aflat că Mioriţa va fi altfel interpretată decât până acum. Beethoven, mai ştie cineva că limba asta are sorgintea păsării fără cuib, moarte, răpusă de ger?
- Şi totuşi noi de la Rîm ne tragem! Îi răspunse el cu multă convingere în glas.
Împături ziarul şi îl puse deoparte. Ilda avea impresia veridică a valului de lume din spatele ei care se retrăgea încet-încet de pe terasă. I se păru că seara coboară ca un pui de vrabie cu pene cenuşii pe treptele cafenelei.
- Edy de Wint… Ai citit Auschwitz, ultima staţie. Povestea mea din lagăr?
- Doar prima parte… Un iad cu sârmă ghimpată…
- Da, scoate la iveală tot ceea ce este mai rău şi ceea ce este mei bun în fiinţa omenească. La ce te gândeşti Ilda?
- La acest iad deghizat în care omenirea îşi joacă rolul cel mai penibil! Aş vrea să fim noi îngerii care îl apără cu aripile cresute din suflet!
Un oftat puternic învăluit în ultimul ţipăt al sunetelor stridente şi al muzicii haotice, ieşi din pieptul ei de lebădă speiată. Se ridicară şi plecară spre un întuneric al nopţii care nu îi mai înspăimânta. Erau încă tineri şi trăiau cu speranţa că va veni şi ziua următoare când muzica lui Beethoven va învia o nouă lume. Ce gând fantezist! Îşi zise ea descurajată şi continuă să meargă alături de el prin noapte, pe strada cârpită cu zgură. Beethoven se gândea la discuţia din local în care povestea Zarazei aprinsese în sufletele lor scântei. Paşii Zarazei au urmat cândva acest drum … ireversibil. Noaptea asta este cenuşa trupului ei, este cenuşa risipită pe geam – mii de particule ale fiinţei nespus de frumoase ce cântă acum o altă muzică. Se uită în urmă, urmărind paşii Ildei şi atenţionând-o în gând să aibă grijă. Lumea este plină de primejdii, moartea te pândeşte ca o vidră după orice colţ, Ilda!”
sursa foto: arhivă ArgeșulOnline.ro
