Zilele trecute, premierul Ludovic Orban şi-a făcut publică declaraţia de avere. Una care arată modest pentru prim-ministrul unei ţări, fie ea şi România.
O casă, o maşină de duzină (un Passat din 2007, căreia Tăriceanu i-ar spune rablă şi pe care l-ar invita pe premier s-o dea la casat) şi vreo 12.000 de euro în conturi.
Niciun teren, nicio colecţie de tablouri ori bijuterii, nicio vilă undeva la munte, nimic.
Iar veniturile…dl Orban a declarat că a obţinut anul trecut venituri de puţin sub 3.200 de lei lunar. Fapt pentru care mai mulţi politicieni şi analişti de canapea s-au grăbit să-l bănuiască de cine ştie ce malversaţiuni.
„N-are dom’le cum să fi câştigat numa’ 3.200 de lei pe lună, e imposibil. Sigur are el cine ştie ce alte învârteli”. E sugerată, astfel, insidios, parşiv, ideea că sigur o fi furat el de pe undeva, ceva.
În high-life-ul dâmboviţean, e de neconceput ca un şef de partid să trăiască cu vreo 3.000 de lei pe lună. S-a încetăţenit într-atât de adânc ideea că orice politician fură încât atunci când apare unul care n-o face, e de-a dreptul dubios. Sau e considerat prost de-a binelea.
Fireşte, nu-i nicio virtute să fii sărac, după cum nu e nicio ruşine să fii înstărit. Prim-ministrul Orban nu e chiar sărăntoc, după cum nici înstărit nu pare să fie.
Ne surprinde, însă, convingerea neclintită cu care trăiesc alţi politicieni, în speţă, cei ce-şi spun în barbă că sigur are Orban ceva surse oneroase de venit, dincolo de cei 3.200 de lei pe lună câştigaţi anul trecut: anume aceea că în România nu ai cum subzista cu aceşti bani.
Despre milioanele de români care subzistă, totuşi, din salariul minim pe economie, ce să zicem? Dar despre pensionarii siliţi să-şi ducă traiul din pensii care se scriu cu trei cifre? Dar despre mamele singure, care cresc unul, doi sau chiar mai mulţi copii dintr-o leafă de 1.500-2.000 de lei lunar?
