Mi-am întrerupt activitatea la cartea despre raliuri la care lucrez pentru a-mi spune părerea despre recenta carte a d-lui Nicolae Badiu. Am început cu pagina celor cărora autorul le mulțumește.

După care, pentru a nu fi subiectiv, nu am apelat la Cuprins, ci am deschis-o absolut la întâmplare. Nu contează unde.

Capitol pe care am fost surprins cât de repede l-am citit, raportat la viteza „de croazieră” cu care sunt obișnuit să lecturez.

Un punct forte, în contul autorului. Captivat, n-am sărit la altul, ci m-am surprins citindu-le la rând. Cum s-a întâmplat?

Banal de simplu: scrierea e cursivă, atrăgătoare, provocatoare, și dinamică precum autorul. Te incită. În plus, punerea în pagină, interesantă, bazată pe texte scurte, în stil jurnalistic, cu titluri sau asteriscuri, te cucerește. Nici vorbă să o abandonezi.

E precum o șosea cu o înșiruire de viraje încântătoare, care-ți sporesc plăcerea de-a conduce. Și așa, pagină după pagină, m-am apropiat de final, fără a ajunge însă la „linia de sosire”. Ce pot să spun despre conținut? Că, fără îndoială, e interesant și inedit.

Are enorm de multe personaje, din categoria celor care și-au pus amprenta asupra evoluției uzinei. Ceea ce este absolut firesc. Dar demersul la care s-a angajat autorul implică și un potențial pericol major. Experiența spune că nu întotdeauna e confortabil să scrii despre oamenii în viață.

Fiindcă oricât de bine ai face-o, există riscul să nu fie mulțumiți. Să-ți reproșeze că realizările lor ar fi fost mult mai mari decât cele prezentate. Adică, mai ceva decât în realitate!! Explicabil, știut fiind că pe măsură ce înaintăm în vârstă, faptele trecutului capătă alte dimensiuni.

Ni se par și mai grozave. Voit sau nu, acest risc nu planează asupra scriitorului. Ba, în foarte puține cazuri mi s-a părut chiar ușor hiperbolizant. Nu e o critică.

Poate că eu am o cu totul altă impresie despre unii. Eram curios dacă a strecurat vreo povestioară de tipul „interzis celor sub 15 ani, fără acordul părinților”!

Deși am ochiul format pentru asemenea picanterii, n-am găsit pe nicăieri din ce am citit. Să-mi fie iertată cutezanța! După cât e de mediatizată și prizată (prietenul meu, clujeanul Dacian Banca mi-a cerut să i-o cumpăr; solicitare rezolvată) aceasta pare a deveni un adevărat best seller.

Și nu ar fi deloc surprinzător. Este meritul autorului, a flerului său de-a sesiza ce atrage cititorul. Iar un subiect precum Dacia a fost dintotdeauna magic pentru oricine.

Acum, cei interesați au șansa de-a afla multe. Inclusiv aspecte de culise. De la o sursă autorizată, nu folclor sau presupuneri. În concluzie, aș spune, fără teama de-a greși, că, prin cartea sa, dl Badiu a reușit ca Poarta 3, cea fizică, să devină printre români la fel de faimoasă precum… „Poarta raiului”.

Dar pentru marea lor majoritate, cei care nu îi trec pragul, aceasta rămâne la fel de SF, precum cea biblică. Acestea sunt asemănările.

Deosebirea este una ca de la… cer la pământ. Dacă treci de ea, de cea pământeană, pătrunzi cu adevărat în „altă lume”.

Un Rai adevărat în multe privințe. Despre cealaltă nu există nimic concret. Pentru oamenii uzinei, din întreaga sa existență, „Poarta 3”, cartea, e un adevărat portal care te ajută să faci un fascinant salt înapoi, în timp, într-o lume fabuloasă.

Din care cu greu te extragi. Nu cred că altcineva ar fi izbutit mai bine decât dl Badiu în această încercare mai mult decât temerară.

Nicolae COSMESCU

N.r. În imagine, Nicolae Cosmescu şi Nicolae Badiu. Sursa foto: arhiva personală Nicolae Badiu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here