În ajun de zi națională, prilej de turare la maxim a discursului patriotrad slobozit din ”piepturi de aramă”, reproducem un articol apărut în 1928 în ”Universul” (Gh. Lungulescu, ”Un centenar”, nr. 104/08.05.1928, pg. 3). Acoperă combinații de trei luate câte două: presă – cultură, cultură- patriotism, presă – patriotism, evocând un timp când ele erau indisociabil încatenate:
”Mișcarea culturală începută cu câțiva ani în urmă, pornind din Obor, a impresionat mai ales pe acei ce nu cunoșteau tradițiile culturale ale disprețuitului cartier bucureștean.
Aceste tradiții sunt vechi și atât de frumoase încât pot fi pildă de idealism și vrednicie națională, mai ales pentru aceste vremuri de completă impietate față de marii oameni ai neamului nostru.
În cursul său de poezie generala, Ion Heliade Rădulescu (foto), despre care d. lorga afirmă că «prin sufletul lui a creiat gloria lui Lazăr, întrucât fără această desăvârșire Lazăr ar fi rămas puțin lucru», povestește deosebit de mișcător, modul cum și-a părăsit țara și discipolii Gheorghe Lazăr, pentru a se duce să moară în satul lui din Ardeal.
«Bolnav de friguri în ruinele dela Sf. Sava, străin, persecutat de dascălii greci și maltratat chiar de servitorul său, Gheorghe Lazăr cere devotatului său elev Eliade să cheme la dânsul pe un văr al său, Gheorghe Vătaf de Ungureni, care locuia în viile din dosul Târgului d’afară. Acest văr îl ia pe Gheorghe Lazăr în umila lui colibă și-l îngrijește cu toată dragostea, însă bolnavul simțind că toată îngrijirea este zadarnică, scrise fraților săi din satul Avrig, după domeniul baronului Brukental, să vină să-l ia ca să-l ducă să moară în satul «nașterii sale».
Ziua desparțirii a fost deosebit de tristă. Elevii înștiințați veniră în trăsuri cu părinții lor și dela Târgul d’afară, elevii și-au însoțit învățătorul până la Băneasa. «Acolo, la despărțire – spune Heliade – ne binecuvântă pe toți și plecă, ca să nu ne mai vedem. În lacrămi eu și cu ceilalți elevi ne-am reîntors și reintrând în trăsură cu tatăl meu îl luai de gât și-l rugai să cumpere cum va ști acea vie de unde și-a luat adio Lazăr dela Români».
Evocând acest moment, d. Bogdan Duică, cu spiritul de erudițiune care-l caracterizează, adăogă, sprijinit pe alte mărturisiri, că după ce și-a binecuvântat elevii, Gheorghe Lazăr, deși suferind, s’a ridicat în picioare în căruță și cuprinzând cu privirile întinderile, a binecuvântat deasemeni în toate cele patru părți, cu semnul crucii, țara pe care atât de mult o iubise și pe care o părăsea acum pentru totdeauna.
Tatăl lui Eliade, polcovnicul Ilie Rădulescu, a împlinit cu multă plăcere voia fiului său. În anul 1823 via a fost cumpărată fără multă greutate.
«După cinci ani – la 1828 – spune Heliade, ain pus acolo tipografia, ridicând edificiul pe însăți locul unde fusese coliba în care zăcuse Lazăr, și făcând distribuțiunea ca toată acea căscioară să cază în sala destinată pentru prese. În locul patului unde zăcuse am pus prima presă din care a eșit primul număr al ”Curierului român” și în care mai pe urmă eșiră toate scrierile publicate dela 1828 până la 1848 și însăși Constituția proclamată în județul Romanați, la Islaz. Încât, pot zice în 9 Iunie 1848 al aceluiaș an în toată convicțiunea, că Regenerația Română a eșit de acolo de unde Lazăr abandonase Românii noștri».
Iată cum simțeau și înțelegeau să continue opera marelui lor dascăl, tineri de atunci al căror idealism s’a dovedit atât de folositor țării, prin opera uriașe pe care au înfăptuit-o. Căci în timp ce Eliade întemeiază un focar cultural, colegul său, «comitele Scarlat Rosetti, fost deasemeni elev al lui Lazăr, îi vizitează mormântul la 1865, deci la 43 ani după moartea profesorului, îi pune o inscripție -, după mărturisirea lui Poenaru în discursul de recepție la Academie, – și-i dă nepoții la școli înalte».
S’ar părea că-i vorba de Socrates și discipolii săi și totuș lucrurile acestea se petreceau pe vremuri și la noi în țară.
Deși Rușii în epoca regulamentului organic dau foc acestui altar al culturii românești, pentru a distruge renașterea conștiinței naționale, zidurile rămân însă în putere: casa se reface pe aceiași temelie și se păstrează de familia Heliade cu sfințenie ca un altar național până la vremea noastră, când tot de acolo a pornit ideia celui dintâi Ateneu popular din Capitală.
Faptul că prima expoziție agricolă română dela 1865 are loc în aceiași casă, face ca ministrul de atunci C. Bozianu și Aurelian, directorul școalei de agricultură, în cuvintele rostite cu prilejul inaugurării acelei expozițiuni să afirme «că locul și casele acele au fost predestinate renașterii spirituale și economice a poporului român».
Încât, cu multă dreptate, Ion Heliade Rădulescu putea să scrie recomandându-le posterității, că «după atâtea împrejurări și convicțiuni eu pot adăogi că după a lor predestinare ele fiind de domeniul istoriei aparțin națiunei. Starea lor de ruină, le face mai splendide și mai glorioase încă, celebrându-se aniversarea lui Iuniu sau a Moșilor pe ruinele acelea».
Acesta era idealismul marei pleiade de patrioți și cărturari care ne-au pregătit România de astăzi. Astfel că dorința lor trebuia respectată.
– «Căci cine oare nu vede în aceste mărturii ale trecutului însuș începutul renașterii și unității noustre culturale și naționale?».
Așia cum a promis la inaugurarea marei sale prese rotative, ziarul «Universul» a hotărît să așeze pe acea casă istorică, aflată în marginea locului pe care să desfășoară străvechea sărbătoarea Moșilor, în acest an al împlinirii centenarului său, o placă comemorativă de bronz purtând chipul celor doi apostoli cărturari ai românismului, al ardeleanului Gheorghe Lazăr și al munteanului Ion Heliade Rădulescu, organizând și un mare pelerinaj cultural la care vor fi invitate toate instituțiile și personalitățile culturale.
Și astfel se va lega prezentul de trecut prin puterea aceluiaș idealism curat al sufletului românesc, împlinindu-ne o mare datorie de pietate”.
sursa foto: Muzeul Virtual
