Într-un material anterior am arătat cum un nene a plimbat un document dubios, cu OZeNeuri, cointeresând câteva publicații și capacitând o mână de ufologi autohtoni într-un artificiu de promovare a imaginii personale.
”Topirea” originii este o caracteristică a legendelor urbane, ba mai mult chiar, o condiție sine qua non a însăși existenței lor. Prin intermediul arheologiei ”misterelor neelucidate” din Pădurea Boldu-Crețuleasca vă propunem să urmărim evoluția unei legende urbane, de la momentul zero (un artificiu de publicitate) și până la transformarea ei în fapt perceput (pentru că nu există niciun temei care s-o califice ca reală).
Întâi, ce ar fi acolo: o baltă blestemată, abisală, fără fund. Viul (plante și animale) pare deranjat de maleficitatea locului, ocolindu-l. Dispar inexplicabil animale, femeile vin aici să avorteze, iar cerul e brăzdat de fulgere silențioase (!?). Ca să n-o mai lungim, e ”Sălașul Negru” din Twin Peaks, varianta pentru săraci.
La începutul anilor ʼ90, Ștefan Brandes (†) ridică în apropiarea Bucureștiului o bază de agrement, cu profil hipic. Pasiunea sa pentru Vlad Țepeș Draculea, al cărui descendent îndepărtat era sau doar se pretindea a fi, i-a creat un apetit aparte pentru povești vânătorești. Întâlnirea nu tocmai întâmplătoare cu ziaristul Tudor Predescu de la ”România liberă” (o gazetă pe-atunci serioasă!), a prilejuit distilarea imaginației într-un artificiu publicitar: Balta Vrăjitoarelor. Care doar întâmplător se afla la o aruncătură de băț de Baza hipică ”Dracula”. Astfel apare articolul ”Locul în care a fost ucis Vlad Țepeș”, o reclamă mascată ambalată în mitologie supranaturală.
Dovedind o operativitate admirabilă, parapsihologul D.C. Brăneanu desantează în zonă pe 8 august 1993, unde este primit cu brațele deschise și omenit peste măsură. Ulterior se va simți obligat să promoveze povestea, care de-atunci se rostogolește pe principiul bulgărelui de zăpadă.
În 1995, Claudiu Ionescu face prima investigație serioasă. El publică în 1995 un articol demistificator tocmai în ”Formula AS”, un săptămânal de factură new-age care geme la propriu sub greutatea mistificărilor și balivernelor cuprinse între paginile sale (”Mister cu broaște”).
Ironic, Ionescu vorbea de funie în casa spânzuratului. Dar, cu sau fără Ionescu, era prea târziu. După cum ne-am putut convinge și noi la fața locului, așa-zisa, celebra Baltă a Vrăjitoarelor este doar o denivelare de teren meschină de câțiva metri pătrați, în care se adună apa pluvială. E atât de colmatată, încât dacă arunci o creangă-n apă, stă bățu-n picioare. Nici vorbă de lipsă a vegetației, a insectelor și a animalelor. Cât despre ”legende”, le știu ziariștii, dar nu și localnicii. Atât de reale sunt!
Dacă vă întrebați cum poate supraviețui și rula în buclă o așa poveste gogonată, răspunsul corect este calitatea mass-media românești. Toți „greucenii” din presă și TV au pus umărul la răspândirea unui mister care nu există. Inutil de zis că tocmai ei vânează acum superior conspiraționiști, ei care au clădit cultura de gen autohtonă. Stați atenți, că ajungem și la ”Libertatea”, o publicație care s-a cusut jos la felcer și acum se dă virgina ingenuă a presei din România.
În ʼ93, ziariciul Predescu a livrat o făcătură, contra echivalentului unei mese la restaurant și a unui bilet de cinema. Sau poate nici atât; nu ne-ar mira să fi primit doar un Cico la botuʼ calului (am fi indicat o altă partea anatomică a cabalinei, dar se interpretează și n-are rost). Având în vedere amploarea căpătată, Brandes și-a cheltuit bine acei bani.
Vlad-Ionuţ MUSCELEANU
