Când o carte (sau oricare alt text, articol de ziar, proiect de lege etc) este scrisă în coautorat, există tendința fiecărui autor de a-și impune viziunea și de a juca rolul de cenzor față de contribuția celuilalt. Rezolvarea e simplă: introduci niște stridențe, ușor de reperat, a căror eliminare va satisface dorința de a opera modificări, păstrând nealterat conținutul util. Pentru a produce efectele scontate, paragrafele problematice trebuie să fie de neratat. Nu gogomănii mărunte, ci ditamai gogomăniile.
Metoda e rodată, funcționează brici și o spun din experiență personală, nu din povești. La mijloc nu este nicio tehnică de negociere și cu atât mai puțin de manipulare. Ci doar fragmente plantate pentru a fi scoase; Doamne ferește să ajungă în forma aia la public.
În șapte fraze v-am explicat de ce pachetul proiectelor de legi privind securitatea națională conține ce conține. Revenind la procesul editorial:
De la idee și până la manuscrisul bun de tipar, o carte are numeroase modificări. Se elimină, se adaugă, se corectează. Ține de bucătăria internă a proiectului și e de datoria scriitorului și editurii de a o păstra astfel. Internă. Și la gazetă e la fel; e unul dintre rolurile redacției și poate ați observat că la ArgeșulOnline nu apar prea des agramatismele și cioacele comune la case mai mari. Acestea fiind spuse:
Una dintre atribuțiile Serviciul Român de Informații este protejarea secretului. La momentul actual este greu de spus dacă este vorba de incompetență sau sabotaj; cert este că instituția nu și-a putut păstra nici măcar propriile secrete. Când KW Iohannis spunea ”Cineva, şi ştim cine, a considerat că e bine să le dea pe surse” nu avea ceva de împărțit cu Dan Tăpălagă, sau cu presa, sau ce victimizări lacrimogene și puerile mai ventilează unii și alții. Ci semnala unei persoane sau mai multora că a/au fost identificat/i cu nume și prenume. Mai bine mai târziu decât niciodată.
În afacerea acestor ciorne, s-au găsit mulți nesolicitați și nechemați să fredoneze Carmen miserabile ca sirenele lui Ulise. Ceea ce pare că le-a scăpat este tocmai lejeritatea cu care, plecând de la o sifonare neclară sub toate aspectele, percepția societății asupra unei instituții a fost puternic afectată. Și asta nu sub acțiunea unor structuri adverse și a aparatelor de propagandă anexate lor, ci chiar de oamenii ei (aici incluzând și segmente din presa păpușată). Asta e problema reală și nu inserțiile de sacrificiu din niște ciorne obscure.
Referindu-se la cifrele greșit înțelese ale unui sondaj finanțat de NED, un instrument de softpower al USA care a preluat în anii ʼ80 o parte din practicile CIA, Cătălin Tolontan consideră că ”opinia publică din România este atrasă de Est”. Poate mai corect (și mai lucid) ar fi să spunem că românii nu privesc cu ochi buni apetitul belicos al unor exaltați, care s-au culcat mediocri și s-au trezit încarnările lui Joseph Goebbels.
Am un băiețel de opt luni. Are trei jucării de plastic favorite. Un elefănțel bondoc și rozaliu căruia i se învârte trompa, un urs lungan și slăban, cu o complicație spiralată, tot roz și un căluț verde, un fel de inorog cu cornul lipsă. Luca-Ioan îi știe pe numele lor: ”Ăsta-i Cioloș” (elefantul);”Ăsta-i Barna” (ursul) și inorogul descornorat ”Ăsta-i Drulă, pentru că are-n cap o p_”. Copii trebuie învățați de mici să se ferească de străini și oameni puși pe fapte rele.
(N.ed. Paragraful de mai sus, 100% real de altfel, e tipul de stridență amintit la început. În mod normal, ar fi trebuit să fie eliminat la lectura de redacție. A fost păstrat sub această formă din dorința de a oferi și exemplul concret.)
Alte articole de Vlad-Ionuţ Musceleanu puteţi citi aici.
