Doi pianiști soliști, de vârste diferite. Interpreți de marcă în autohton. Viniciu (foto sus), la cincizeci și cinci. Andrei, la treizeci și cinci. Primu’, profesor deja. Al doilea, student fiindu-i cândva. Instrumentiști redutabili, ambii prestând impecabil. Energici și dedicați. Iscusiți și rafinați. Vrednic lucrând pe claviatură. Dezinvolt, fără fisură. Mângâind-o cu finețe, redând note cu noblețe. Stârnind-o impetuos, cu simțire, radios. Tușeu strașnic și fluent. Sunet sigur, coerent. Amplu și incandescent. Când e cazu’, lin, decent. Dulce, cald, tumultuos. Totdeauna îngrijit, potrivit și maiestuos…
Îi cunosc și îi ascult, că au pentru clape, vizibil, un cult. Au opusuri în cap cu nemiluita. Știință, pasiune, rigoare, vioiciune în a le cânta. Prospețime clară, de fiece dată. Evoluția pe scenă, mereu minunată. Mai cu seamă-n recitaluri, pur și simplu eclatantă. Trăirile lor năvălind în zbor către-ascultător.
Transmițând fior, catharsis real făurind cu spor. Muzica pulsează, inima vibrează și mintea visează. Sufletu` se luminează și bogat se-nnobilează. Motiv să le mulțumim și sincer să le dorim pe afișe să-i găsim tot mai des în viitor. Neîndoios, aplauze vii având de cules copios. Și prin țară, și pe-afară, fie iarnă, fie vară.
S-ar putea pe Viniciu Moroianu să-l reîntâlnesc chiar în toamna asta. De s-o întâmpla, vor afla și cititorii, promit…
