Ajuns la senectute, Dan Dezideriu Farcaș (n. 01.04.1940) a simțit nevoia să-și strângă viața între coperțile unei cărți, ”De la biți la extratereștri – Memorii” (Pavcon, 2022). Verbul frazei este chinuit și deloc specific scriitorului Farcaș, neocolit de talent. Ce-i al lui este, dar în cazul de față nu prea e. Și atunci de de? Narcisismul care-l caracterizează nu este singura explicație; pare să primeze dorința de a-și impune propria versiune asupra unor aspecte tulburi.
”De la biți la extratereștri” îl plasează pe Farcaș în clubul minuscul, dar select, al vectorilor de influență ”ufologică” care-și povestesc debutul intereselor nu foarte pământene. Semn că legendarea este pe undeva șubredă, de vreme ce simte nevoia unor contraforți literari.
Preocupările sale de science-fiction și extraterologie par a fi îngemănate și cu un debut precoce: ”pe la 4-5 ani” i ”s-au întâmplat niște lucruri stranii pe care nu mi le pot explica, dar care seamănă cu relatări venite, din foarte multe locuri, de la oameni care spun că au avut de-a face cu extratereștri”, iar pe la circa 8 se visa, alături de fratele său mai mic, Andrei, călător printre stele. Dintr-un oarecare motiv, autorul ezită să pomenească că presa epocii tocmai marca debutul farfuriilor zburătoare. Probabil i s-a părut prea gogonat.
Urmează episodul ireal al primei cărți ozenistice:
”După ce, în 1979, îmi tipăriseră cartea «Calculatorul electronic și gândirea umană”, cei de la «Albatros» în frunte cu directorul Mircea Sântimbreanu, mi-au dat de înțeles că sunt binevenit cu încă o carte. Era o invitație rară, într-o vreme când existau doar câteva edituri, iar fiecare nu putea avea decât un număr limitat de apariții pe an.
Gândindu-mă ce subiect ar fi potrivit pentru o următoare carte, mi-am adus aminte că, la sfârșitul anului 1978, dădusem la «Știință și Tehnică» un articol intitulat «De ce tac civilizațiile extraterestre».
La invitația venită de la Editura «Albatros», m-am gândit să dezvolt aceste idei într-o cărțulie cu același titlu. Cea mai mare problemă era lipsa surselor de informare. Nu aveam acces la reviste, cărți, iar internetul, chiar dacă ar fi existat, pentru români ar fi fost și el inaccesibil. S-a întâmplat însă atunci ceva apropiat de miracol. Oriunde mă duceam, dar în principal la cenacluri, deși nu divulgam la ce lucrez, găseam mereu pe cineva care avea o carte sau două, recente, aduse din străinătate, exact pe problemele care mă interesau, respectivii fiind dispuși să mi le și împrumute. Astfel, lucrarea mea am îmbogățit-o cu o mulțime de alte subiecte adiacente, între care unele legate de paranormal, teme de care până atunci fusesem interesat doar marginal”.
Rezumat: un tânăr autor își propune să scrie o carte și, lipsit de preocupări anterioare semnificative, alege un subiect sensibil în epocă, un cartof fierbinte. Nu doar că i se aprobă, dar bibliografia lipsă este completată ”miraculos”, de binevoitori care dispuneau de publicații străine recente. Cine n-a trăit vremurile, poate crede o așa bazaconiadă.
Succesul de librărie este completat cu o veritabilă calificare la locul de muncă, pe funcția de animator (brigadier) cultural-ideologic:
”Cartea a mai avut un efect, oarecum neașteptat. Deoarece scrisesem pe larg despre OZN-uri și mai ales despre un fenomen care nu se mai comentase la noi până atunci, anume răpirile de oameni efectuate de OZN-uri, am fost invitat în mai multe locuri să vorbesc despre aceste subiecte controversate, în școli, biblioteci și la întâlniri cu cititorii, în afara Bucureștilor.
Mai multe personalități au dorit să mă cunoască, între care îi amintesc pe Dumitru Constantin-Dulcan, autorul unei cărți de un extraordinar succes, «Inteligența Materiei», pe Doru Davidovici, pilot militar pe supersonice, autor și el al unor cărți despre extratereștri, sau pe Dumitru Prunariu, cosmonautul.
La întâlniri, apăreau și întrebări la care nu știam să răspund, din cauza limitelor surselor mele de informare. Am intrat atunci într-un «cerc vicios»: mă simțeam obligat să fiu «la zi» cu detaliile fenomenului OZN, deci am început să caut și să primesc cărți din străinătate; după ce le citeam, mă simțeam dator să împărtășesc noutățile publicului român; aceasta isca alte întrebări, ceea ce mă obliga să ma informez în continuare ș.a.m.d.”.
Întâlnim la Dan D. Farcaș o repetiție ciclică, un model de-a dreptul psihanalitic: ”nevoia” de a se introduce în teme pe care nu le cunoaște și spune deschis asta:
”(Philip Mantle – n.n.) m-a întrebat dacă n-aș vrea să scriu o carte despre cazurile OZN din România, carte pe care el s-o publice la editura sa. Am fost surprins, dar mi-am zis că e o ocazie unică să ne facem cunoscuți Occidentului, la peste 40 de ani după cartea lui Hobana care tratase, parțial, acest subiect.
Cazurile OZN din România nu fuseseră preocuparea mea de căpătâi, dar mă puteam bizui, pentru cazuri tipice, pe câteva cărți bune, mai ales cele ale lui Călin Turcu”;
”Ca un efect al dezvăluirilor (americane – n.n.) din decembrie 2017, m-am pomenit și cu o invitație din partea ambasadei Chinei (…) Militarii chinezi voiau să afle de la noi un singur lucru: ce sunt, după părerea noastră, OZN-urile…”.
Militarii chinezi erau interesați de părerea lui Dan Farcaș, nici mai mult, nici mai puțin (cineva ar fi putut gândi că l-am indicat gratuit ca un narcisist avant la lettre).
Pentru a nu lungi inutil, cheia se află la pagina 387:
”… prin 1968, după ce publicasem deja vreo două sau trei articole în revista «Știință și Tehnică», Ion Chițu, redactorul șef de atunci al publicației, mă ținuse sechestrat o după-amiază întreagă în biroul său, lângă un teanc de «Science et Vie». Mi-a zis că nu-mi dă drumul să plec până nu-i comunic data și titlul proximului meu articol de popularizare! Mai târziu, orice articol al meu pe care li l-am trimis a fost considerat binevenit și publicat. (…) Poate că aceasta era vocația mea (s.n.), mi-am zis, nu ficțiunea de anticipație”.
Se răspunde asftel și întrebărilor unui ofițer în retragere despre ”începuturile legăturii”. ”Prin 1968”.
Cum se întâmplau lucrurile în acea perioadă? Unor persoane atent selectate și cultivate, li se încredința rolul de ”popularizatori”. Li se punea la dispoziție literatură prohibită omului de rând din celebrul Fond ”S”, li se deschideau uși și li se aranjau ”miraculos” ploile, fiind plimbați ca ursul (în lesă!) pe la șezătorile din țară și străinătate ca să livreze ufologie și conexe. Monopolul informațional îi transforma în mici idoli; ca să afli câte ceva despre subiect trebuia să-ți astâmperi setea de cunoaștere din articolele, cărțile și conferințele a câțiva, că altfel n-aveai de unde. Erau ”internaționalii”, traducători de conjunctură și compilatori rudimentari fără vreun aport semnificativ în cercetarea autohtonă (li se plasa un caz-două din spațiul carpato-danubiano-pontic, pentru credibilizare). ”Cazurile OZN din România nu fuseseră preocuparea mea de căpătâi”. ”Fuseseră” este un verb la trecut. Au început să fie cumva și nu știm noi?
Dan D. Farcaș n-o poate spune atât de direct și brutal, luând-o pe ocolite și povestind cu jumătate de gură. Surprinzător e că tovarășii nici n-au simțit nevoia să varieze: așa și-a început cariera farfurioată și ieșeanul Florin Gheorghiță. O discuție bărbătească, într-un birou cu un teanc de «Science et Vie» pe masă.
Cartea ”De la biți la extratereștri” nu este un volum de memorii, ci o spovedanie mascată printre rememorări anoste. Poate acesta era și scopul, să rămână scris dar să treacă neobservat.
Alte articole semnate de Vlad-Ionuţ Musceleanu puteţi citi aici şi aici.
