Ar fi trebuit să împlinească 78 de ani, în primăvara acestui an, dar timpul n-a mai avut răbdare cu el. Mâine se împlinesc patru ani de când nu mai e printre noi.
Din toată muribunda industrie auto de dinainte de 1989, Dacia a devenit cam singura poveste de succes a privatizărilor postcomuniste, în principal, graţie lui.
A ştiut cum s-o ţină pe linia de plutire în primii ani de zis capitalism şi a ştiut cum s-o facă atractivă şi profitabilă pentru Renault.
Numele lui este Constantin Stroe.
Toată România îi datorează enorm. Dacia este ceea ce este azi mulţumită lui. Altfel, începuse s-o ia pe urmele ARO şi aşa ar fi ajuns, ca ARO, azi: un deşert. Asta dacă n-ar fi fost el, Constantin Stroe.
Judeţul Argeş îi datorează cu mult mai multe. Moştenirea lui, o uzină Dacia puternică, profitabilă, respectabilă, dătătoare de pâine şi de prosperitate unui judeţ întreg, a făcut şi face ca Argeşul să nu fie un fel de Vale a Jiului, ci un fel de Detroit. Sau un fel de Boulogne-Billancourt, dacă tot vorbim azi de Dacia groupe Renault.
Şchiop din punct de vedere economic, cu un singur pilon care-l mai susţine (de celelalte s-a ales de multă vreme praful), judeţul Argeş îi e îndatorat pentru generaţii de aici înainte.
La comemorarea trecerii sale în nefiinţă, e un bun prilej să ne aducem aminte de cel ce a fost un om harnic, meticulos, muncitor, vizionar şi dedicat ţării sale în tot ce-a făcut, până în ultimele clipe.
A murit acum patru ani, în 17 decembrie 2016, având în suflet regretul că n-a apucat să vadă autostrada Piteşti-Sibiu măcar începută. El, ca şi noi toţi, ar fi dorit să trăiască s-o vadă terminată.
În memoria lui Constantin Stroe, adunătura de inşi pe care noi, presa, o numim superfluu „clasă politică” ar trebui măcar să se străduiască să-i îndeplinească dorinţa.
În semn de respect pentru acest om care a lăsat în urma sa o moştenire de pe urma căreia se bucură întreaga Românie… şi se va mai bucura, încă vreo câteva generaţii, cel puţin.