Din 1789 încoace, de la căderea celebrei închisori Bastilia încoace, ziua de 14 iulie e pentru francezi ceea ce e pentru noi, românii, ziua Marii Uniri.

De Franţa pe noi, românii, ne leagă foarte multe lucruri şi datorăm enorm Franţei, ca ţară şi ca popor.

De Franţa, pe noi, argeşenii, ne leagă încă şi mai multe lucruri decât pe ceilalţi români şi datorăm Franţei cu mult mai multe. E suficient dacă ne referim la Dacia, pilonul francez care mai ţine în viaţă acest judeţ, pentru că de restul s-a ales praful şi pulberea.

Pe lângă un fond lexical bogat (mulţi îl folosesc, puţini ştiu că vine din franceză), Franţa ne-a mai oferit ajutor – adesea, decisiv – în multe momente cheie ale istoriei noastre.

Începând cu unirea din 1859 şi cu războiul de independenţă şi terminând cu aderarea României la Uniunea Europeană şi la NATO, sprijinul Franţei pentru România a fost constant şi niciodată pus în discuţie. Sângele apă nu se face, n’est pas?

Franţa a fost alături de ţara noastră chiar şi în anii de dictatură comunistă. Pomenisem Dacia, am mai putea foarte bine pomeni şi Oltcit (Citroen), dar şi multe altele.

Datorăm mult foştilor preşedinţi francezi Georges Pompidou şi Valery Giscard d’Estaing, în special, pentru că fără bunăvoinţa şi sprijinul lor, Dacia n-ar mai fi fost. Sau s-ar fi născut prin alte părţi, nu la Mioveni, în România.

De asemenea, România e azi o ţară europeană şi membră NATO şi mulţumită sprijinului constant oferit de preşedinţii Francois Mitterand şi Jacques Chirac.

Ca să o spunem mai tranşant, în absenţa sprijinului venit de la aceşti doi mari oameni politici francezi, azi România ar fi putut lesne fi un fel de Ucraină sau de Republica Moldova. N-a lipsit mult.

Asta în condiţiile în care, la începutul anilor ’90, la noi se petreceau mineriade după mineriade, iar interlocutorul de la Bucureşti al preşedintelui Francois Mitterand era Ion Iliescu.

Chiar dacă, dintre ultimii preşedinţi francezi, Nicolas Sarkozy şi actualul preşedinte, Emmanuel Macron, par să ne dispreţuiască cu toată sinceritatea (de altfel, nici Francois Hollande nu ne-a iubit prea tare), iar francezii de rând ne văd ca pe nişte pârliţi de prin Est, nu ca pe nişte fraţi de gintă latină, totuşi, legăturile României cu Franţa rămân puternice, solide.

Sute, dacă nu mii de localităţi româneşti sunt înfrăţite cu aşezări din Franţa. Zeci de mii de compatrioţi muncesc şi trăiesc acolo, limba franceză încă n-a fost uitată de tot la noi, iar în Capitală, nici chiar Gabriela Firea n-a putut şterge din memoria colectivă porecla de „Micul Paris”.

Şi ar mai fi multe de spus… Le vom spune/scrie, cu alte ocazii.

Să urăm, deci, Franţei şi poporului francez la mulţi ani!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here