În urmă cu câţiva ani, pe vremea când apăruse moda politicienilor cu CV-urile pline de doctorate (cele mai multe, în management, marketing, drept, ordine publică şi siguranţă naţionale şi altele asemenea), am încercat să compar, inclusiv statistic, situaţia cu cea de dinainte de 1989.
Cei mai în vârstă îşi mai amintesc că în perioada comunistă obţinerea unui titlu de doctor era, de cele mai multe ori, o chestiune mai mult decât meritorie şi deloc la îndemâna oricui, aşa cum pare a fi azi.
Exceptând-o pe tovarăşa academician doctor inginer Elena Ceauşescu, niciun alt membru al ultimului Birou Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist nu deţinea titlul de doctor în ceva.
Nefiind disponibile statistici oficiale, publice, despre numărul de doctori pe care-i avea ţara înainte de 1989, am apelat la surse neoficiale (articole de presă, rapoarte ale unor universităţi etc), pe care le-am centralizat. Rezultatele: în perioada „domniei” lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989) în România au fost acordate cel mult 3.000 de titluri de doctor. Adică aproximativ 125 de titluri doctorale pe an.
Pe de altă parte, scriitorul Gabriel Liiceanu declara, în 2017, pentru site-ul aktual24.ro, că între 1900 şi 1990 în România au fost obţinute numai 1.500 de titluri de doctor. Dl Liiceanu indica şi sursa cifrei avansate, dar n-o mai reţin ca să v-o împărtăşesc.
Probabil, numărul real de doctori pe care îi avea România în 1990 e undeva între aceste două borne: 1.500-3.000.
După 1990, numărul de doctori a crescut aproape exponenţial, de la 331 de titluri în 1990, la 6.259 în 2012, după cum spun cifrele obţinute de cei de la HotNews de la ministerul de resort. În total, din 1990 încoace, România s-a „îmbogăţit” cu nu mai puţin de 80.000 de doctori în toate cele, a mai informat Ministerul Educaţiei.
Pe la începutul anilor ’90, la Piteşti existau 7 sau 8 deţinători ai titlului ştiinţific de doctor. Acum, numai la PSD sunt cel puţin 100. Între ei, intelectuali rasaţi, tobă de carte, de tip Gabriela Zoană, fostă europarlamentar (autoare a memorabilei cugetări „Moldova este graniţă cu Rusia”), sau Gabriel Niţă, fost cameraman TV, finul vicepreşedintelui CJ Adrian Bughiu, actual manager interimar al Filarmonicii.
Mai nou, avântul doctoral s-a mai domolit, după apariţia softurilor antiplagiat. Însă nici acestea nu pot indica decât dacă e vorba sau nu de conţinut plagiat. Or, o teză de doctorat trebuie să mai aibă şi alte atribute: trebuie să vină cu o contribuţie proprie a doctorandului la elucidarea unor aspecte ştiinţifice, să marcheze un pas înainte în domeniul abordat, să furnizeze ceva nou în cercetarea ştiinţifică şi multe altele.
Or, aspectele acestea nu le verifică nimeni. Nici softurile antiplagiat, nici vestitul CNATDCU. Aşa că, până apare în vreunul dintre Guvernele viitoare vreun nou Daniel Funeriu, liber la doctorate.
Articol publicat în săptămânalul Impuls de Argeş, în luna octombrie 2022
