Nu-mi mai amintesc exact cum era în ciclul preşcolar. Ştiu însă că tehnologia era cu totul alta. Azi, de pildă, copiii ştiu încă de la grupa mică să folosească gadget-urile.

Cu toţii ne dorim un sistem de învăţământ performant, dar nu trebuie să uităm că undeva, într-un colţ al judeţului, există copii care nu ştiu ce înseamnă grădiniţă; copii care nu ştiu, de fapt, cele mai elementare lucruri.

Rupţi de lume…

Un cadru didactic ne povestea recent că lucrează numai cu romi şi că şcoala respectivă de la ţară poate concura la dotări cu oricare alta din municipiul Piteşti, fiind un imobil renovat de curând; un mediu excelent pentru a preda şi, de asemenea, pentru a acumula cunoştinţe. Curioşi din fire, am dorit să ştim unde se află această „minune”.

De la învăţătoarea cu care am discutat am aflat că este vorba despre satul Valea Mănăstirii din comuna Ţiţeşti. Am rămas uimiţi. Când am mai fost acolo, cu mult timp în urmă, şcoala aceea era o căsuţă cu un gard de fier ruginit, cu găini prin curte, cu clase murdare în care fuseseră îngrămădite bănci scrijelite şi vechi.

Elevii, destul de puţini, păreau a nu cunoaşte lumea din care noi veneam. Tradiţiile erau păstrate cu sfinţenie, dovadă fiind fustele înflorate ale fetelor şi şnururile roşii care le erau împletite în cosiţe. În pauze, elevii adunau flori din pădurea care se întindea falnică în spatele şcolii şi le aduceau „doamnelor”.

Locuri vechi la timpuri noi

Aşa că, într-o zi de octombrie, dis-de-dimineaţă, ne-am dus din nou acolo. Cum am cotit la dreapta de la şcoala „de centru”, am avut prima surpriză: drumul, la fel de îngust, era asfaltat, fără gropile şi hârtoapele de altă dată.

Nici casele nu mai erau aceleaşi: unele se ridicau falnice şi impunătoare, altele erau lipite ici-colo cu chirpici.

La ora opt dimineaţa satul era deja în mişcare. Grupuri-grupuri, copiii cu ghiozdanele în spate se îndreptau spre şcoală îmbrâncindu-se, râzând şi făcând cu mâna „lu’ doamna”.

Alţii, de mână cu mamele sau cu fraţii mai mari, mergeau şi ei somnoroşi, spre acelaşi loc. I-am privit atent pe oameni. Şi ei păreau schimbaţi. Nu mai păreau neajutoraţi ca altădată…

Şcoala, de nerecunoscut

Şcoala e acum o clădire mult mai mare decât o ştiam noi, albă, îngrijită, ce mai, ca la oraş.

Elevii, îmbrăcaţi în uniforme, fetiţele în rochiţe cu şorţuleţe, băieţeii în pantaloni negri şi geci pe sub care se vedeau cămăşuţe albe sau tricouri, toţi se uitau curioşi, cu ochii mari, la noi, dar nu treceau mai departe fără să salute.

Ni s-au părut destul de măricei pentru un ciclu primar, dar… important era că veneau la şcoală.

Cum am păşit înăuntru, am dat cu ochii de un hol mic, curat, iar apoi de patru uşi. Cadrele didactice ne-au lămurit că aceasta era vechea şcoală care fusese renovată.

Ne-au invitat să intrăm în fiecare clasă. Iar noi am rămas impresionaţi de dotări: laptop, bibliotecă, scaune şi bănci nou-nouţe, îngrijite, fără vreo urmă de pix sau vreo scrijelitură. Desigur, de fiecare dată când deschideam uşa, copiii se ridicau în picioare şi spuneau: „Bună ziuaaa!” Apoi se aşezau fără zgomot, continuându-şi lucrul.

Grădiniţa, un subiect tabu

După ce am vizitat şi corpul nou al şcolii, am ajuns la cei mai mici. Dacă şcolarii erau într-un număr destul de mare, la „grădi” nu se aflau decât câţiva micuţi care se jucau cuminţei şi ascultau o poveste citită de educatoare.

Femeia s-a uitat la noi şi a spus ca pentru sine: Ce să facem, loc în grădiniţă este pentru toţi, însă părinţii nu îi lasă.

– Dar de ce?, am întrebat noi. Cu ce i-ar putea afecta?

– Cu nimic, doar că, pur şi simplu, nu îi aduc, iar în clasa pregătitoare ne trezim cu peste 30 de copii la o clasă, fără ca ei să fi fost măcar o zi la grădiniţă.

„Ce să vă spun?…”

Am vrut să vorbim cu câţiva dintre aceşti părinţi.

– Aşteptaţi, mă duc să o chem pe Cristina, ea are un copil care ar trebui să vină la grădiniţă, ne-a spus educatoarea.

Cu ochii în pământ, o tânără care avea puţin peste 20 de ani a apărut sfioasă:

– Bună ziua. Ce e? Ochii ei mari ne priveau suspicioşi şi plini de întrebări nerostite.

– Am înţeles că aveţi copii care ar trebui să frecventeze grădiniţa. De ce nu le daţi voie să vină aici?

– Am patru copii. Cel mai mic are opt luni, iar cel mai mare este la şcoală. Ăilalţi doi, unul are un an jumate şi fata patru ani. Nu pot să vă spun nimic. Ce să vă spun? Nu am adus-o, că plânge după mine. Se ţine de fusta mea şi plânge. Nu mai vorbesc, că nu vreau să mă cert cu Dragoş, bărbată-meu.

Şi gata! Femeia cu picioarele goale ne-a salutat şi a plecat.

Ne-a surprins tonul acelei femei. Un ton dur, de om vinovat şi, totodată, încolţit, care nu mai are scăpare. Au văzut atunci realitatea.

Oamenii aceia despre care credeam că s-au schimbat sunt, de fapt, la fel de sceptici şi de „protectori” când vine vorba despre copiii lor. Nu vorbesc niciodată atunci când vine vorba despre educaţia lor preşcolară.

„Şi chiar sunteţi de la ziar?”

Când am plecat, elevii, copii curioşi, ne-au ieşit în întâmpinare.

– Sunteţi de la ziar, nu? Haideţi să vă arătăm clasa noastră, m-a luat de mână o fetiţă brunetă, cu ochi de chinezoaică şi cu un păr lung, împletit în „coadă de peşte”.

Lavinia este în clasa a patra. Parcă ne cunoşteam de când lumea.

– Şi chiar lucraţi la ziar? Şi o să scrieţi şi despre noi? Întrebările veneau una după alta, fără a ne lăsa timp să răspundem. Încercam să ţinem pasul cu ea, să zâmbim la fel de mult ca ea.

Sala de clasă era curată, cu măsuţele aşezate în formă de „U” şi cu fel de fel de desene pe pereţi.

– Ea este prietena mea cea mai bună, Adriana! Fetiţa pe care ne-a prezentat-o e şi ea la fel de bruneţică, cu un păr creţ, prins într-o coadă aranjată. Citea din manualul de limba şi literatura română. Când şi-a ridicat ochii, ne-a zâmbit timid.

– Citeam lecţia la română… Vreau să nu mă încurc la vreun cuvânt. Uitaţi! Ne-am aruncat ochii în manualul aproape nou, protejat de coperte transparente. Fetiţa părea fascinată de cuvintele aşezate cuminţi pe pagina colorată. Curioşi, ni s-au alăturat şi câţiva băieţei, îmbrăcaţi curat:

– Eu sunt David şi îmi place cel mai mult matematica. Doamna zice că ştiu cel mai bine tabla înmulţirii şi a împărţirii.

În sală a intrat şi un băiat de 12-13 ani care ne privea sceptic. Am întrebat dacă este fratele cuiva, iar Camelia, o fetiţă mereu cu zâmbetul pe buze, ne-a răspuns: „El e Guţă, e cu noi în clasă”.

Mândri de reuşite

Rând pe rând, au venit în clasă toţi elevii. Ne-au demonstrat că ştiu să citească şi să socotească, că au cunoştinţe generale, ne-au povestit ce au învăţat la istorie sau geografie: despre domnitori, despre formele de relief, despre războaie.

Ne-au arătat lucrări făcute de mânuţele lor de ziua mamei sau cu alte ocazii şi chiar ne-au arătat cum lucrează ei.

Cuminţi, ordonaţi, fără zarvă sau telefoane mobile ultra-performante pe bănci.

Iată nişte copii – ne-am zis – care ştiu să se bucure de micile plăceri, fără a avea mari pretenţii sau „fiţe”. Sunt copii simpli, care încearcă să acumuleze cât mai mult din ceea ce le predă învăţătoarea.

Ne-am adus însă aminte de micuţii care, chiar dacă au toate condiţiile la grădiniţă, nu au şansa de a explora şi de a descoperi lucruri noi.

Părinţii lor nu înţeleg că educaţia începe din perioada preşcolară, când micuţii îşi fixează baza.

Şcoala veche
Şcoala veche

Comunitatea nu se poate plânge că nu are condiţiile necesare.

Părinţii ar trebui să lase deoparte ideea „lasă că învaţă la şcoală” şi să le acorde copiilor şansa pe care ei, poate, nu au avut-o niciodată.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here