Tipu’ le are cu sportu’, rocku’ și cartea. American tipic de azi, aș cam zice. Scriitor cu sârg la gazete. Da’ și de romane d-alea de succes. Precum ”Marți cu Morrie”*. Ce face ocolu’ planetei de niște ani buni. Impresionând pretutindeni. Fincă perspectiva apusului, știută, nu poate fi indiferentă. Nimănui. Nicăieri. Nici lu’ Morrie care luptă cu ea fără șansă, nici lu’ Mitch. Care-asistă, neputincios, la agonia acestuia. Ca la un curs. Ultimu’. Despre o maladie tare nemiloasă. Și ravagiile sale inevitabile. Despre neputința omului în fața destinului crunt…

Mitch Albom

 Morrie i-a fost cadru didactic lu’ Mitch. Într-un amfiteatru universitar. Viața-i desparte o vreme. Da’ se regăsesc dup-o emisiune tv. Cu profu’ deja-n suferință. Grea și urâtă nespus. Atins de-o scleroză chiar neiertătoare. Se mai întâlnesc de patrusprezece ori până la cumplitu’ final. Marțea. Lâng-o fereastră de unde se vede mereu ”un hibiscus pitic cu flori roz”. Căutând sensuri. Ce, oricum, nu schimbă soarta. Și n-amână sfârșitul. Oricât ar fi de adânci. Și revelatorii…

 Pentru oricine-i curios s-o afle, povestea lu’ Albom e zguduitoare. Deoarece boala și moartea nu cer voie ca să lovească. Doar dor. Rău de tot. Și înspăimântă neîndoios. Și p-ăl ales, și p-ăi din jur. Citiți-o, dară, neapărat. Ca să înțelegeți că nu suntem decât ”praf în vânt” și-un ”vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”…

Adrian SIMEANU

 *Mitch Albom, Marți cu Morrie, Ed. Humanitas, 2007

surse foto: Editura Humanitas, calvin.edu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here