O simplă căutare pe internet întoarce mii și zeci de mii de rezultate-conținut în care români verzi se cocoșesc cu opinca pusă-n vârf de port-drapel pe clădirea Parlamentului din Budapesta. În 1919. Nu comentăm nici stilistica dubioasă, nici meschinăria crudă a acestei întâmplări. Chestionăm în schimb valoarea de adevăr, de fapt istoric.
Scena apare în schița – despre o povestire este vorba! – ”Fragment din memoriile unui luptător”1, publicată inițial în revista ”România Militară”. Semnează general Marcel Olteanu. Paranteză. În 100% din cazuri, internetul face trimitere la volumul lui Olteanu, ”Huzarul negru”. Citim în carte: ”Toate cele cuprinse în acest volum au fost publicate cu începere dela 1908 în revistele noastre militare…”2. Ceea ce ne face să credem că postacii (printre care, trist, și istorici!) n-au citit fragmentul în original; alminteri indicau corect sursa primară, cum o facem noi, aici și acum. Închidem paranteza.
În oglindă, dar mai ales în antiteză cu situația actuală, presa românească interbelică nu pomenește de episodul opincii budapestane. Erau alte vremuri și oameni și alte subiecte de mândrie națională. Cronici ale cărților generalului Olteanu există3, dar opinca trece neobservată, semn că vitejia n-a impresionat pe nimeni.
Am găsit o singură referința directă. Un anonim apelează la ”Curentul” pentru a-l ”șercăni” pe Gheorghe Tulbure. Articolul4 antiplagiat face trimitere la un text apărut în ”Gazeta cărților”5. Sunt două aspecte interesante. Persoana lui Gheorghe Tulbure. Colaboraționist – în timpul războiului ”asmuţea pe unguri ca să spânzure”6 reprezentanții românilor -, dat afară din biserică, traseist politic, este răsplătit de guvernul (român!) cu înalte funcții, drept pentru care năpârlise în chip naționalist. Atât de tipic! Și al doilea. Scrie denunțătorul: ”Domnul Tulbure nu s’a mulţumit să subtilizeze subiectul, dar a găsit şi foarte comod să împrumute dela generalul Olteanu frazele – mai toată schiţa – vorbă cu vorbă, şi chiar numele eroilor: Sergentul Iordan şi caporalul Bivolarul! (s.n.)”. Asta sună rău, arătând că în epocă episodul era considerat beletristică, romanț, fandaxie și nu consemnare istorică – altfel referința la nume ar fi nonsensuală.
În rezumat, opinca năzdrăvană apare în – și numai în – schița lui Olteanu, retipărită sub diferite forme7.
Într-o carte de recuperare istorică, în 2015, Ilie Hanzu relatează momentul cu date mult schimbate – steagul unguresc este înlocuit cu tricolorul român, locotenentul Florian Medrea îi substituie pe Bivolaru și Iordan, iar opincile din instrument de batjocură devin adevărate regalia:
”Când a ajuns cu coloana pe malul drept al Dunării, în fața Parlamentului, generalul (Alexandru Hanzu- n.n.) a dat ordin locotenentului Florian Medrea să arboreze pe palatul parlamentului din Budapesta, drapelul regal al României și opincile sale de locotenent și trebuie știut că pe atunci în armata română a Transilvaniei purtau cizme numai ofițerii de la gradul de căpitan în sus.
Imediat după arborarea drapelului și a opincilor atârnate de steag pe clădirea Parlamentului Ungariei, generalul Alexandru Hanzu a defilat în fața trupelor sale, destul de prost îmbrăcate și murdare, ca toate celelalte trape venite la defilare direct de pe front de pe linia I și au înconjurat de două ori clădirea parlamentului (…)
A doua zi, 4 august, ziarele occidentale relatau despre mulțimea militarilor români, care au defilat în seara de 3 august, despre care diplomații acreditați credeau că nu se mai termină, trecând în pas de defilare prin fața parlamentului și prezentând onorul la drapelul regal românesc, arborat sus pe clădire.
În 4 august, după ce s-a arborat drapelul românesc și pe tumul Cetății Buda de pe malul stâng al Dunării, generalul Mărdărescu a mai organizat și el o defilare cu trupe regale, de această dată în condiții depline de securitate pe Bulevardul Andrassy (…). De această dată au relatat ziarele din 5 august că românii au defilat cu puține trupe, dar foarte bine echipate de parcă sosiseră de la paradă nu de pe front și au dat onorul generalului Mărdărescu”.
Ilie Hanzu adaugă:
”Generalul Moşoiu spune că după 6 august, în calitate de guvernator al Budapestei a inspectat garda drapelului românesc de pe parlamentul maghiar, i-a găsit la post pe sergentul Muşat şi caporalul Bivolaru, dar nu spune că opincile le-ar fi arborat aceştia, aşa cum au interpretat oltenii”8.
Nu știm ce sursă folosește autorul, pentru că nu o indică, iar volumul generalului Traian Moșoiu – ”Ocuparea Budapestei în legătură cu operațiunile militare din Ardeal 1918-19” (Tip. Lázár, Simleul-Silvaniei, 1919) – nu cuprinde nicio trimitere la niciun Bivolar. Rămâne însă valabilă sugestia cu oltenii, mai ales că portretul creionat de Olteanu caporalului urmează mai degrabă un model arhetipal:
”L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu nai-vitate şi scurt: (…) «Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…»”.
Generalului G.D. Mărdărescu i-a fost suflată de sub nas victoria, al cărui triumf îl rezervase propriei zile de naștere (4 august). Generalului Rusescu, care ocupase Budapesta încă din 3 august, i-au fost negate meritele9, a fost ”decapat” din istorie și, după unele surse, a fost la un pas de a fi deferit Curții Marțiale.
În situația dată, ne gândim cât de potrivit ar fi fost să observe generalul Mărdărescu, negru de furie, opinci aninate la drapel. Unguresc, românesc, de care-o fi fost el.
Nici reprezentanții misiunilor diplomatice străine și nici gazetele (prin definiție avide de senzațional!), nu menționează opinca-n vârf de băț.
De altfel, în imaginarul colectiv, opinca e aninată în catargul cupolei centrale, la cota 96. Ar fi trebuit să fie observabilă de la 200 m și ne întrebăm dacă în august 1919 în Budapesta nu izbucnise o epidemie de hiperacuitate vizuală.
Așadar, lucrurile sunt încurcate, ca multe alte aspecte ale campaniei din 1919. Versiunile diferite, neconcordanțele și chiar minciunile sar în ochi la tot pasul.
Ce credem noi? Pe urmele pr. dr. Vasile Seftu, suntem ”cu gândul la Dumnezeu, ocrotitorul neamului românesc, la biserica strămoşească, conservatoare a limbii româneşti, şi la dorobanţul român, care încălţat în opinci (s.n.), a înfipt tricolorul românesc pe edificiul celui mai ticălos parlament din lume, pe al celui din Budapesta”10.
Aceste cuvinte rostite la 2 luni de la evenimente, repun istoria în drept și onoarea militară în acțiunile soldatului român.
***
Încheiem cu vorbele voit hâtre ale căprarului Bivolaru, ”… am auzitără că mai e și o Wienă!…”. Faptele lui, reale sau nu, cuvintele lui, rostite ori ba, nu sunt în duhul poporului român.
Alte articole de Vlad-Ionuţ Musceleanu puteţi citi aici sau aici.
Supliment documentar
⦁ Ministrul de interne, Peyer Károly: ”Am ordonat îndepărtarea tuturor steagurilor și a altor decorațiuni. Aceste vremuri de greutăți extreme nu sunt potrivite pentru pompă și fast”. (”Reggeli Hirlap”, 3.08.1919, pg .1)
⦁ Ministrul de Război, József Haubrich: ”Până la noi ordine, este interzisă arborarea de steaguri”. (”Népszava”, 3.03.1919, pg. 1)
⦁ ”Steagurile de orice fel ar trebui să fie îndepărtate de pe clădiri. Ieri după-amiază, Comitetul Director al orașului a primit următoarea telegramă de la ministrul de interne:
⦁ În trista gravitate a vremurilor, nu este deloc potrivit să împodobim clădirile cu steaguri sau cu orice alt fast. Această dispoziție a mea trebuie să fie aplicată cu strictețe. Dați instrucțiuni în acest sens tuturor agenților politici, comitetelor administrative districtuale și municipale din jurisdicția dumneavoastră. Peyer, ministrul de interne”. (”Miskolczi Estilap – Reggeli Hirlap”, 4.08.1919, pg. 1)
⦁ ”Următoarele informații sunt aduse la cunoștința populației printr-un mesaj al comandantului trupelor de ocupație:
3. toate emblemele și steagurile, atât cele roșii, cât și cele naționale, sunt retrase sau îndepărtate imediat”. (”Miskolczi Estilap – Reggeli Hirlap”, 4.08.1919, pg. 1)
⦁ ”La Budapesta, comandamentul românesc a permis, de asemenea, arborarea drapelului național”. (”Kecskeméti Közlöny”, 22.08.1919, pg. 4)
⦁ ”Și așa a fâlfait multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opincă românească deasupra lui” (Marcel Olteanu, general și scriitor)
Note: 1Marcel Olteanu – ”Fragment din amintirile unui luptător”, în ”România Militară”, nr. 3 (martie) 1923, pg. 195-7; 2Marcel Olteanu – ”Huzarul negru”, Ed. Răsunetul, București, 1926. Amintim că referința corectă este la ediția a II-a, adăugită. Prima ediție datează din 1915, așadar înainte de evenimente; 3*** – ”Cărți și reviste”, în ”Universul”, nr. 154/8.07.1926, pg. 3; *** – ”Cronica literară General Marcel Olteanu: «Huzarul Negru»”, în ”Gazeta Transilvaniei”, nr. 84/18.08.1926, pg. 3. Pentru ărima ediție, O.B. – ”Recenzii: Lt. Col Marcel Olteanu. Huzarul negru”, în ”Viața Românească”, nr. 10-12/oct-dec.1915, pg. 302-303; 4*** – ”Cum plagiază un inspector didactic. Dela «Huzarul Negru» la «Isprava sergentului Iordan»”, în ”Curentul”, nr. 2416/24.10.1934, pg. 2; 5Gheorghe Tulbure – ”Isprava sergentului Iordan”, în ”Gazeta Cărților” (Ploiești), 1.10.1934, pg. 2; 6*** – ”O crimă ce nu se iartă”, în ”Gazeta Transilvanei” nr. 194/14.09.1920, pg. 4; 7”Fragment din amintirile unui luptător”, capitol în volumul ”Huzarul negru”, ed. II, Ed. Răsunetul, Bucvurești, 1926, pg. 194-200; ”Opinca”, capitol în volumul ”Din amintirile unui luptător”, Ed. Cartea Românească, București, 1937, pg. 33-38; 8Ilie Hanzu – ”Cine şi cum a ocupat Budapesta la 3 august 1919”, în ”Tribuna”, 02.04.2018; 9G.D. Mărdărescu – ”Campania pentru desrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei (1918-1920)”, Ed. Cartea Românească, București, 1921, pg. 155 nota 1 și pg. 157, nota 1: ”Să fie stabilit dar, că trupele Grupului General Holban au ocupat Budapesta, în ziua de 4 august”; 10*** – ”Congresul preoților în București”, în ”Foaia Poporului”, nr. 40/12.10.1919, pg 4.
