Fiind vorba de un scandal public, desfășurătorul este în mare cunoscut: col. (rtg.) Dumitru Şovar, fost securist (înainte și după 1990), actual patron și ong-ist (în varii calități – președinte, membru, mason) a târnosit în Cimitirul Eroilor din Pitești, de Ziua Crucii, o troiță, monument dedicat memoriei bravilor lucrători de Securitate.
Marius Oprea s-a ”autosesizat” și de la el a pornit totul. Se vede de la o poștă că presa doar repetă, cu citat sau rehash, afirmațiile și construcția istoricului. Am fi naivi să ne-mpiedicăm de lipsa de originalitate sau de viziune a presei românești. Însă ideea ce răzbate din articole – de surpriză indignată percepută și transmisă – este de un prost-gust teribil. ”Tupeul nemaipomenit” la care face referire Oprea este un simplu element de stilistică, o metaforă ornamentală; el știe foarte bine cum după privatizarea României pe model sovietic și în interes propriu, ”fosta Securitate” a lucrat puternic la imagine, onorabilitate și ”reintegrare” societală. Troița lui Şovar nu este nici un episod izolat și nici ieșit din comun. Iar dacă distinșii ziariști sunt într-atât de rupți de realitate încât de-abia acum află ce știu până și copiii, poate și-au ratat vocația. În fond și hămălia-n port și lopătarea la rețele edilitare sunt ocupații în căutare de personal.
Depășind revolta lui Oprea și a imitatorilor, observăm că troița lui Sovar stă sub semnul consensului, instituțional și social. Sovar n-a plantat clandestin o cruce în bezna nopții, pe riscul și pe barba lui, cum a făcut prietenul Ioan Cătălin Berenghi în cazul Mega-Moscheii. Nu, ca un cetățean responsabil, a obținut toate avizele și participațiile: de la MApN, SRI, Biserică, din administrația centrală și locală. Este ridicol a izola problema și a o transforma în ”Cazul Sovar”. Indirect, Statul român a ridicat acea troiță; (indirect) Statul român elogiază Securitatea. Și nu de azi, de ieri, de alaltăieri. Este grav? Este foarte grav! Dar e discutabil în ce măsură presa, acest dulău al democrației știrb și ținut în lesă scurtă, are vreo îndreptățire morală în acest caz să ridice glasul sau să plimbe pixul pe hârtie. În fond, sub veghe și în rondul lor s-a petrecut această monstuasă mutație. Din nou, nu despre Marius Oprea este vorba, ci despre revoltații cu efect întârziat și flasc, specific petardelor cu aprindere lentă.
Tot ca o consecință a inadecvării, se cere acum demantelarea monumentului. Pe ce temei și sub ce formă, dacă are toate avizele? Unde mai este clamatul stat de drept dacă o construcție 100% legală este culcată la pământ pe baza vocii străzii? Și vor plăti cei care au pus parafa? Da, or fi semnat ca primarii, dar după Încinsul Colectiv astfel de semnături trimit oameni în pușcărie. Vom vedea oameni din instituții în pușcărie, sau în lipsă de Tolontan ne rezumăm la a-l înfiera pe masonul Sovar și mărunta sa clică de gradați?
S-a invocat memoria Elisabetei Rizea. În primul rînd, aceasta ar fi rămas o personalitate strict locală (și nici măcar!) dacă nu erau câteva cărți, două-trei documentare și uitata țeapă a intelectualilor cu statuia. Elisabeta Rizea n-a fost iubită și nici n-avea cum să fie. Pentru că nu poți să defilezi cu exemplul determinării și al sacrificiului întru crez într-o societate în care ”flexibilitatea” e un must have în CV-urile corporatiste și compromisul este virtute ținută la cel mai de preț. N-ai cum ca om cu o coloană vertebrală spongioasă, care înveți și practici opusul din leagăn și până în mormânt, s-o apreciezi pe Rizea. Lăsați-ne cu balivernele siropoase, cu sentimentalismele și smiorcul. Și ce dovadă mai bună avem când însuși consăteanul ei, ”extraordinarul meșter popular Ion Rodoș, din Nucșoara” (cf. G4Media), a dăltuit lemnul crucii securistice. Din sat cu ea, măi oameni buni!
(Ca o paranteză, cinic vorbind, trebuie să fii nebun să-ți educi copilul în spiritul caracterului Elisabetei Rizea. L-ai condamna la marginalizare socială, la izolare și ratare. Asta-i societatea românească contemporană. Nu vă place, schimbați-o!)
S-a invocat și memoria deținuților de la Pitești, numiți sugestiv de istoricul Mădălin Hodor: ”niște c…ți cu ochi care se torturau între ei pentru un blid în plus”. Putem să-l considerăm simplist pe Hodor ignorant, ticălos sau împreunat, și ignorant și ticălos. Însă adevărul e altul: vedem în cuvintele lui Hodor stigma compromisului care condiționează ierarhia. Cuvintele lui (și ale lui Mihai Demetriade, al treilea istoric!) n-au fost pentru public, ci pentru anumite urechi; urechile celor care au ștampila CTC fără de care ascensiunea socială e doar visul unei nopți de iarnă. Că e așa ne-o demonstrează un caz similar: Eugen Ciurtin îl marchează pe Cezar Bolliac (†1881, o mie opt sute optzeci și unu) ca violator și pedofil. Duma îi aparține unui istoric (al patrulea!), tot tânăr, tot promițător, tot la început de drum, tot în căutarea validării Superiorilor fără de care nu e loc și nu se poate. În concluzie, nu Şovar îi dorește trecuți la index pe ”reeducații” piteșteni, ci alții care, spre deosebire de Şovar, nu pot fi nici numiți, nici criticați.
Un ultim aspect, care rotunjește argumentația – noi îl considerăm pe Şovar un apostol al noilor realități, chiar dacă neplăcute. Sunt unele platforme media etichetate ca ”neolegionare”. Găsiți acolo o șaorma cu de toate: de la antisemitism și ne(o)ortodoxie, la apologia Mișcării și Sfinții închisorilor. ”Coincidența” face ca tocmai acești campioni să fie mai tăcuți ca cimitirul pe tema Troiței Securității. Situația le-ar fi putut spune multe unor ziariști care-și respectă meseria. Dar n-a fost să fie sau poate că, din nou, n-a fost voie! Este mai util unora (dubios sincronizați cu acțiunile neoimperialiste de ”denazificare”) să peroreze despre fascismul votanților AUR, sute de mii de români! Mai dificil, sau poate chiar imposibil, e să pună punctul de i și să spună ceea ce toți știm, dar rar formulăm în pagină: dezbracă-l pe neolegionar de cămașa verde cu diagonală și găsești uniforma cu petlițe. Bleu, și mai nou, neagră.
Hai, la muncă, că timpul trece și dacă apucă să scoată cineva capul în țara asta, ne ridică pe toți în furci!
Alte articole de Vlad-Ionuţ Musceleanu, aici.
sursa foto: captură video youtube
