Acum 74 de ani, pe cursul mijlociu al Mureşului, în apropiere de satul Oarba (azi, aparţinător de oraşul Iernut) începea cea mai sângeroasă bătălie dată de Armata Română pentru eliberarea Transilvaniei de sub ocupaţia maghiară şi germană.

Trupele germane, în defensivă continuă după dezastrele de la Stalingrad şi Kursk-Orel, ocupaseră poziţii fortificate pe un deal de lângă Oarba (dealul Sângeorgiu). Unităţile Armatei a 4-a române primiseră ordin să atace pe direcţia Târgu-Mureş-Luduş-Câmpia Turzii.

Generalii români (Edgar Rădulescu şi Ion Dumitru) ar fi preferat să nu atace frontal dealul ocupat de germani, care se iţea parcă direct din apele Mureşului şi au propus un atac prin cele două flancuri. Ar fi comportat riscuri mai mici pentru soldaţii români. Germanii şi ungurii ar fi urmat să fie prinşi în mijloc şi încercuiţi.

Generalul sovietic care comanda grupul de forţe aliate, Serghei Trofimenko, nici n-a vrut să audă. Armata Roşie era în cursă cu forţele anglo-americană, pentru cine ajunge mai repede la Berlin.

Aşa că soldaţii români au fost siliţi să forţeze cursul Mureşului – adânc şi învolburat la baza dealului Sângeorgiu – şi să atace frontal poziţii defensive foarte bine pregătite ale aliaţilor germani şi maghiari.

Finalmente, reduta ocupanţilor a cedat, pe 6 octombrie, dar în cele 20 de zile de atacuri sinucigaşe au pierit peste 11.000 de soldaţi români.

Cei mai mulţi dintre ei îşi dorm somnul de veci într-o pajişte înţesată de cruci, care dă fiori oricui ajunge pentru prima dată la Oarba de Mureş. Şi azi, la trei sferturi de veac distanţă, la Oarba de Mureş miroase parcă a moarte şi a sânge.

I s-a spus satului Oarba un Katyn românesc, prin analogie cu tragedia ostaşilor polonezi împuşcaţi de sovietici.

Alte mii de militari români au fost răniţi şi au murit ulterior, fiind înhumaţi în cimitirele din Târnăveni, Iernut şi Luduş, dar şi în cele din aproape fiecare sat din zonă.

În această categorie intră şi bunicul pe linie maternă al subsemnatului, împuşcat în satul Lechinţa de Mureş şi decedat, ulterior, la Spitalul din Târnăveni.

Localnicii spun că a curs atâta sânge românesc la Oarba, încât apa Mureşului a fost roşie zile la rând. E un episod al istoriei de care noi, românii, nu prea ne amintim. Sau ne amintim o dată pe an. De uitat, însă, n-ar trebui să-l uităm niciodată.

sursa foto: săptămânalul „Punctul” Târgu-Mureş

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here